Uneori nu e nevoie de mai mult ca să întorci lumea cu fundul în sus. Ca să răstorni ce părea stabil şi să produci stupoare. Pe 25 mai 2005, nebunia începe în minutul 54 al finalei Ligii Campionilor Liverpool-AC Milan. Şi nu e anunţată de nimic. Milan conduce cu 3-0 la pauză şi are o echipă împotriva căreia e aproape nepoliticos să joci: Cafu şi Pirlo, Nesta şi Şevcenko, Kakà şi Crespo, Seedorf şi Maldini. Pe bancă stă, cu un aer mulţumit, Carlo Ancelotti.
Lucrurile sunt sub control şi nu se mai poate întâmpla nimic. Şi totuşi, în minutul 54, o tornadă roşie se abate din senin peste Stadiul Olimpic Atatürk din Istanbul. Tornada ţine şase minute, iar la sfârşitul ei pe tabelă scrie 3-3. Sprânceana stângă a lui don Carlo pleacă de una singură spre creştet, semn că tensiunea meciului atinge paroxismul.
Liverpool sub cravaşa lui Gerrard pare o combinaţie între Hoarda de Aur şi infanteria lui Baiazid. În faţa unei asemenea alcătuiri, poţi doar să invoci pronia. Atâta doar că mai sunt şi zile când pronia e tare de ureche sau nu înţelege italiana. Urmarea e previzibilă: Liverpool câştigă la lovituri de departajare.
Anii trec, ăsta fiindu-le rostul. Liverpool e antrenată acum de un neamţ frenetic, direct (outspoken, se spune în Anglia), carismatic şi tobă de fotbal. Căpitanul din 2005 al lui Liverpool e antrenorul lui Aston Villa, după un mandat nici prea-prea, nici foarte-foarte la Rangers. În ultima etapă din Premier League, Liverpool joacă acasă cu Wolverhampton. Ca să ia titlul, e nevoie ca favorita Manchester City, antrenată de Josep Guardiola, să nu câştige pe terenul ei cu – ia te uită – Aston Villa.
Povestea de iubire dintre Liverpool şi Gerrard e datoare să continue. Şi chiar continuă, fiindcă în minutul 75 al meciului de pe Etihad Stadium Aston Villa conduce neverosimil cu 2-0. Mai moale ca niciodată, Liverpool se chinuie înfiorător acasă cu Wolverhampton şi câştigă abia spre sfârşit. Între timp însă, tornada amintită ceva mai devreme reapare tot de nicăieri şi râde cu poftă de buletinele meteo. De data asta e îmbrăcată în bleu, nu în roşu.
În şase minute, Manchester City face 3-2 şi câştigă campionatul. Gerrard nu e mai şef de expediţie şi pârjol, ci victimă răstignită şi obiect al unei declaraţii necurtenitoare dinspre Guardiola. Din fericire, fotbalul din Premier League e deasupra inuendourilor mocirloase ale catalanului. Villa şi Wolverhampton joacă la o temperatură etică inaccesibilă campionatelor minate de compromisuri, sforării şi pariuri. Pierd amândouă, dar după ce-şi trec gazdele prin toate chinurile iadului. Iar gazdele nu sunt fitecine, ci campioana şi vicecampioana. Cine vrea un curs scurt de morală aplicată e invitat să se uite la ultima etapă din Premier League.
Anii trec, ăsta fiindu-le rostul. Azi Liverpool şi Real Madrid joacă din nou finala Ligii Campionilor. Fiecare cu atuuri, fiecare cu argumente, fiecare cu amintiri împovărătoare şi – asta vrea publicul – fiecare aninată şi animată de iluzia revanşei. În plus, fiecare cu tornada ei de şase minute.
Liverpool a declanşat una la Istanbul şi a suportat una, prin fostul ei căpitan, la Manchester. Real a stârnit ceva identic în semifinala de Liga Campionilor tocmai cu Manchester City, care o dezasamblase (în şase minute, desigur) pe Aston Villa.
Pe Liverpool o doare finala cu Real de acum patru ani, în care Ramos a pus umărul ca să nu-l mai poată pune Salah. Pe Carlo Ancelotti îl doare amintirea finalei de la Istanbul din 2005, când pierduse antrenând un AC Milan peste Realul de azi. Nu se ştie ce va fi azi. Probabil că nu se poate nici măcar bănui. Liverpool a eliminat Barcelona în semifinalele Ligii Campionilor din 2019 (4-0 după 0-3 în tur). Real a forţat conturul plauzibilului de trei ori la rând în primăvara asta de Liga Campionilor, cu ajutorul lui Benzema, Courtois, Dumnezeu şi Rodrygo, în ordine alfabetică.
Sunt, la bine şi la rău, suporterul Realului. În acelaşi timp, Liverpool m-a făcut să rescriu povestea finalei de la Istanbul în ultima parte a unui roman. De aceea, închei aşternând mai jos câteva versuri din Fields of Anfield Road, prelucrarea de peluză a baladei irlandeze Fields of Athenry (să mai spui că Anglia şi Irlanda nu ştiu să se îngăduie, chiar să se stimeze):
Outside the Shankly Gates
I heard a Kopite calling:
Shankly, they have taken you away.
But you left a great eleven
Before you went to heaven,
Now there’s glory round the Fields of Anfield Road.
All round the Fields of Anfield Road
Where once we watched the King Kenny play (and could he play!)
With Stevie Highway on the wing,
We had dreams and songs to sing
Of the glory round the Fields of Anfield Road.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER